06.Oct.2009 / Uncategorized / 445 vizualizări /

Această poveste nu e una de dragoste

Un zâmbet mi-a schimbat viaţa. Dar nu aşa cum ţi se arată în comediile romantice, acel zâmbet nu m-a făcut să fiu mai fericit, chiar oposul, sunt mai nenorocit ca niciodată. Însă respectivul surâs mi-a deschis ochii, m-a schimbat radical, deoarece m-a scos din lumea mea obscură în care trăiam şi am început să văd efectiv lumea, să o simt. Totul s-a transformat în idei şi simboluri.

Nu-mi aduc aminte când am văzut-o prima oară, bănuiesc că era pe undeva pe la mijlocul lui octombrie, ştiu sigur că era după începutul şcolii, după aceea perioadă în care te obişnuiai din nou cu şcoala, cu ideea că pentru următoarele nouă luni va trebuie să te trezeşti la ora şapte în fiecare săptămână, de luni până vineri. Frenezia din vară era uitată, iar eu începeam să intru în rutină. În acea zi plecasem de acasă cu câteva minute mai târziu şi mă temeam să nu întârzii, aşa că, mergând pe stradă, eram foarte aproape de a o rupe la fugă pentru că nu-mi plac oamenii care întârzie şi nu aveam chef să mă scuz în faţa profesorului, oferind o explicaţie de genul “Nu mi-a sunat ceasul.“ Aş fi fost penibil. Când am ajuns în centrul oraşului m-am uitat la ceas şi am văzut că mai am 20 de minute ca să ajung la liceu, m-am liniştit, iar ritmul paşilor a revenit la unul normal.

În drumul meu, am făcut stânga pe o stradă circulată, atunci, în mare parte de fete care se îndreptau spre liceu, unul renumit pentru numărul de eleve care învaţă acolo. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce o să se întâmple, mă îndreptam nepăsător spre liceul la care învăţ eu. Mergând, simt prezenţa cuiva alături, întorc capul şi văd o fată care trece zâmbind pe lângă mine. Dacă ar fi trecut la o distanţă de un metru, râzând zgomotos, nu aş fi întors capul, din cauza asta această apropiere mă miră. Trebuie să fac o precizare: nu m-am îndrăgostit de acel zâmbet, aşa cum ar putea interpretare unii oameni, mai ales fetele şi femeile, pur şi simplu mă macină unele întrebări, însă recunosc că de atunci am devenit obsedat de acea fată, dar nici de cum îndrăgostit. Simt fluturi în stomac doar atunci când nu mănânc dimineaţa şi nu am chef în pauza mare să mă amestesc printre indivizi insipizi ca să-mi cumpăr ceva de mâncare.

Deşi am spus că un zâmbet m-a schimbat, nu a fost ceva ce s-a produs instantaneu, e un proces ce încă se derulează, deoarece încă am acel zâmbet întipărit în minte, memorie ce s-a creat şi ea în timp. După ce am întors capul după ea, nu m-am mai gândit la faptul care s-a consumat cu câteva clipe înainte, “Cine ştie?“ mi-am zis şi astfel că pentru ziua respectivă evenimentul a fost uitat.

Dimineaţa următoare, povestea se repetă. Am crezut, din nou, că o să întârzii şi am început o cursă împotriva acestui gând, deoarece nu există o cursă împotriva timpului, iar după ce am ajuns în centru m-am liniştit. Păşind pe acea stradă cu multe fete o întâlnesc din nou pe cea de ieri, în acelaşi loc ca ieri. “Coincidenţă.“ Mi-am zis şi mi-am amintit de acel zâmbet delicat. A treia zi, la fel. Pentru mine aceste întâlniri începeau să devină curioase, ajungând subiectul analizelor mele psihologice.

Va urma… sper.