De două ori am visat-o. Stăteam pe nişte trepte din centrul oraşului, cu mâinile pe genunchi şi cu privirea în pământ. O maşină opreşte în faţa mea din care coboară Ea, dar schimbată. Nu mai era adolescenta pe care o întâlneam pe stradă, avea o înfăţişare mai matură, îmbrăcată într-o ţinută de birou. Acum era femeie, mai în vârstă cu zece ani. Doar eu mi-am păstrat aceeaşi înfăţişare de adolescent. Sunetul produs de tocurile ei mi-a atras atenţia şi am ridicat capul, iar Ea, trecând prin dreptul meu, mi-a zâmbit, aşa cum zâmbeşti unui om nenoricit, încercând să-mi spună astfel “Nu-i nimic, totul va fi bine.“ Apoi am auzit o voce de bărbat care venea din spatele ei, a schimbat cu mine o privire complice, vrând parcă să mă consoleze, făcându-mă să mă simt inclus în viaţa ei, din care acum face parte şi un soţ. “Dacă nu am putut fi iubiţi, măcar să fim prieteni.“ Eu nu am putut să schiţez niciun gest, faţa mea a păstrat aceeaşi expresie de supărare nesfârşită.

Când m-am trezit din vis, am fost îngrozit de perspectiva acestuia, de posibilitatea ca peste ani şi ani eu să am tot un caracter de adolescent, neputând să trec peste această perioadă a vieţii, deoarece în fiecare zi am să regret că nu am avut curajul să îi spun ceva, să aflu răspunsul Ei. Trebuia să fac ceva, să ştiu, da sau nu. Mă voi simţi ca un alpinist care a ajuns în vârful Everestului sau pentru câteva momente voi intra în pielea unui autostopist dezamăgit că toate maşinile trec pe lângă el, deşi el încearcă din răsputeri să le atragă atenţia, prin semne. Va fi sau nu a mea?

Nu mă bărbierisem de aproape două luni, iar prin clasă deja au apărut glumele la adresa acestui fapt, “Vrei să te faci preot?“, “Dai la teologie?“. Eu am rămas indiferent la ele şi la îndemnurile unora de a intra în rând cu lumea, să nu mai arăt ca un vagabond, cu părul răvăşit şi să mă bărbieresc. Dar eram prea prins în propria mea dramă, fiind preocupat cu analizazea conţinutului meu interior încât nu mai acordam atenţie la ce se află în exterior, de cum mă înfăţişez eu în faţa altora sau ei în faţa mea. “O să mă schimb atunci când se va întâmpla ceva nou în viaţa mea. Altfel, de ce m-aş schimba? Pentru cine să o fac?“ Însă, prin această tactică, mai vroiam un lucru. Să mă asigur că Ea nu mă place pentru modul în care arăt, ci pentru felul meu de a gândi, de a fi; să ştiu că voi fi iubit necondiţionat. Câteodată simţeam nevoie să mă destăinuiesc cuiva, să am un martor la propria mea suferinţă, să aflu dacă ceea ce fac e bine sau nu, însă frica că propabil receptorul meu ar râde de mine mă oprea din a încerca o astfel de confesiune.

Într-o seară, ascultam bagatela pentru pian, Fur Elise, de Beethoven şi am realizat cât de bine i se potriveşte Ei acele acorduri, dar nici nu e de mirare, deoarece această piesa se pare că a fost compusă pentru o femeie de care Beethoven s-a îndrăgostit. De multe ori m-am întrebat care o fi numele Ei, întotdeauna am crezut că Georgiana i se potriveşte cel mai bine. Am avut o colega cu numele acesta şi care îi semăna la geometria feţei. În unele zile mă mir de efectul pe care îl au aceste fiinţe cu umeri mici asupra bărbaţilor; cât de mult mă poate face să-mi doresc doar să o ţin în braţe, simţind că atunci întreaga ei făptură, mică şi delicată, e doar a mea, toate acestea pe când aş putea să o dobor dintr-o singură lovitură.

M-am gândit că poate ar trebui să o las în pace, să nu o mai hărţuiesc cu privirea. Ori să acţionez, ori să o las în pace. “Gata, trebuie să-i vorbesc astăzi.“ Nu ştiam ce aveam să-i spun, mă bazam pe capacitatea mea de a improviza în cele mai dificile momente. Căci eu aşa vedeam acel moment, ceva nou pentru mine şi cu siguranţă că şi pentru Ea, deoarece nu cred să mai fi fost acostată pe stradă de vreun adolescent bărbos. Când am trecut prin parcul din faţa liceului Ei, un coleg m-a salutat, iar eu m-am mirat de prezenţa lui în acel loc, după care m-am panicat, văzând în ea o complicaţie şi nu am mai apucat să-l salut, ci doar am dat din cap, semn că l-am auzit.

O aşteptam pe trotuarul din partea stângă a străzii, la 7:55 a apărut în faţa mea, pe celălalt trotuar, purtând un palton negru, scurt, iar eu am rămas nemişcat, prins în amintirea atâtor moment când doar am privit-o de la distanţă. Nu am putut face nimic, voinţa îmi lipsea cu desăvârşire. Am observat cum îşi scoate telefonul din buzunar şi cum îl mânuieşte cu degetele mâinii ei albe, minunându-mă de gesturile simple. Din spatele meu auzeam venind o voce. M-am întors puţin şi îl văd pe colegul care m-a salutat mai înainte, apoi îmi dau seama de ce a spus anterior, “Hai la şcoală!“, cuvintele lui începeau să mă dezmeticească, “Nu vii la şcoală?“, “Nu… nu acum.“ El îşi vede de drum. Stiind că nu mai am ce face, am decis să mă plimb prin oraş şi m-am oprit pentru câteva minute în gară, sperând ca odată cu trenurile care pleacă, să plece şi toate gândurile, regretele mele că nu am putut să-i vorbesc. Dar trenurile întotdeauna revin, în fiecare zi, la oră fixă chiar.

După ore, mi-am spus să o aştept, poate am noroc şi dau de Ea, speram, cu toate că nu am întâlnit-o niciodată în aceste condiţii. Unele fete de acolo îmi erau cunoscute, fiind vorba de fete pe care le-am văzut alături de Ea sau care treceau pe lângă mine când aşteptam. Atunci am realizat, “A trecut un an!“  Am început să zâmbesc, să râd de mine, “Toate astea pentru ce? Să pot zice că nu mai sunt singur?“ Apariţia unei fete mi-a tăiat firul gândurilor, am început să o urmăresc, crezând că e cea pe care o aşteptam, aveau acelaşi mers şi aceleaşi haine, dar ce mi-a stârnit interesul cel mai mult a fost tendinţa ei de a-şi ascunde faţa de mine, privea în pământ aşa cum face şi Ea. Încercam pe cât posibil să păstrez o anumită distanţă, măcar zece metri, apoi am văzut-o cotind la stânga şi apropindu-se de o şcoală, a încetinit, iar eu am trecut pe celălalt trotuar, ca să nu mă “miroase“. Dar am observat-o cum îşi scoate telefonul şi sună pe cineva. “O cursă!“ mi-am zis, “S-a asigurat că o urmăresc, iar acum îşi sună prietenii ca să zică, arătându-mă cu degetul, acuzator “Uite-l pe admiratorul meu secret. Cel ce mă aşteaptă în fiecare dimineaţă, sperând că aşa am să fiu a lui. Ha! Ce prost! Niciodată! Dar totuşi, fiind o fire miloasă, îl las şi pe el să ciugulească câte ceva din existenţa mea.” Refuz să fiu făcut de râs în faţa unor elevi de generală. Aşa că am fugit cât mai repede de acolo, iar ca să mă asigur că sunt în siguranţă, mi-am întors capul spre acea fată şi am văzut un băiat blond apropindu-se de ea. “Ce drăguţ!“ Am renunţat la teoria conspiraţiei, de fapt, ea îşi aştepta fratele să iasă de la şcoală şi îl sunase ca să-l anunţe de asta. Eram deja la o oarecare distanţă de cei doi, iar aceasta a devenit şi mai mare când eu am aşteptat la semafor ca să pot traversa şi să-mi încep din nou urmărirea. Am reuşit să-i văd la o trecere de pietoni, dar i-am pierdut pe o stradă plină de clădiri vechi. În momentele imediat următoare, mi-a părut rău de felul în care am abordat problema. Trebuia să mă întorc direct, fără să mai traversez regulamentar şi să fi aşteptat până la infinit în intersecţia unde i-am văzut ultima oară, dar sunt şi eu om! Iar, acum, îmi dau seama că acea fată nu era Ea, îi semăna doar, deoarece era mai înaltă, cam 1.70 m, purta cizme cu tocuri, iar coapsele şi şoldurile aveau o rotunjime mai mare.

În acea seară am pornit din nou în obişnuita mea pribegie pe străzi, iar când am ajuns în locul unde am aşteptat-o în acea dimineaţă, m-am întrebat “Ce vrei să-ţi fac? Nu pot să vorbesc cu tine, dar nici să te uit nu pot. Ce să-ţi fac?“ Să mai stau pe acea stradă mi se părea imposibil, regretând acel moment în care nu am putut să acţionez. Am început să regret toate celelalte momente în care am stat şi doar am privit-o pentru că nu îmi doream nimic altceva. Vâzându-le atunci ca fiind fără folos, sentimentul a devenit prea puternic, prea intens, aşa că am găsit o soluţie: fuga. Am început să alerg, vrând să mă depărtez cât mai mult de locurile unde i-am privit de atâtea ori chipul.

M-am întors acasă obosit, nu din cauza efortului fizic, deşi mă dureau toţi muşchii corpului. Eram obosit să o tot aştept, să-mi folosesc toate capităţile mele intelectuale doar pentru a analiza un simplu gest al Ei, o privire, un zâmbet. Îmi doream mai mult de la ea. Nu-mi arăta că e interesată de mine, dar nici că o enervează tot jocul meu; acum mă gândesc că poate mă consideră o persoană care îi hrăneşte egoul, cineva care îi măguleşte orgoliul de femeie ce caută să placă bărbaţilor. Deci de ce s-ar lepăda de un fan devotat al ei? Eram pregătit să înfrunt adevărul, bun sau rău. Vroiam doar să se termine toată această poveste care mă seca de puteri şi începea să semene cu o comedie umană, pentru mine.

A doua zi, m-am trezit dintr-un vis în care stăteam pe o bancă, într-un parc, la câţiva paşi de mine era Ea, alături de doi băieţi mici care tot râdeau. Unul era mai gras. Râsul lor necontenit o mira, neînţelegând ce era aşa amuzant şi se uita întrebătoare la ei. Eu m-am apropiat şi i-am spus că ştiu din ce motiv râd cei doi. Ea era dispusă să mă asculte, dar nu mi-a auzit vorbele, aşa că s-a apropiat de mine. Eu dădeam din gură, dar cuvintele mele nu aveau forţa necesară ca să străbată aerul, şi-a apropiat urechea, iar eu mă străduiam să mă fac auzit, însă era imposibil. Cu cât distanţa dintre noi doi era mai mică cu atât intensitatea vocii mele scădea. Acţiunea s-a terminat când Ea şi-a apropiat atât de mult capul, încât, dacă ar fi fost posibil în vis, îi puteam simţi parfumul părului, iar eu am rămas complet mut, gura mi se deschidea, dar cuvintele lipseau.

Analiza mea asupra Ei a început să capete şi un caracter social, punând în balanţă potrivirea noastră. Dacă vom fi împreună, probabil că va vrea să ne petrecem timpul liber ieşind în oraş, ca orice fată, să mergem prin cluburi, lucru pe care îl detest, deoarece nu-mi place agitaţia şi zgomotul, iar eu prefer să stau închis în casă şi să citesc. “Atunci să ne plimbăm.“ mi-ar răspunde, însă şi acest lucru ascunde o piedică, fiindcă nu suport mersul agale al îndrăgostiţilor. Pasul meu apăsat şi rapid e în contrast cu pasul ei lin şi încet; am încercat să merg mai uşor când colegii mei nu se mai puteau ţine după mine, dar mi-a fost imposibil. Mă regăsesc doar într-un fel energic de a mă mişca pe străzi. Oare vom avea despre ce să vorbim? Când eu o să-i povestesc despre filozofia lui Platon în care există două lumi, cea inteligibilă şi cea fenomenală, Ea la ce se va gândi?

Dar mă întreb… eu… ce pot să-i ofer? Tot ce pot să-i ofer e propria mea existenţă, să devin o bucată de lut în mâinile ei şi să o las să mă modeleze după propria-i dorinţă, precum un sculptor. Pot să-i descifrez tainele scriitorilor de mult uitaţi de lume, dar poate preferă o persoană cu care să facă afirmaţii legate de micile evenimente din societate, lucruri care pe mine nu mă interesează. Oare nu vrea un adolescent cu ochii albaştri, deoarece, pentru Ea, ochii căprui au culoarea noroiului? Într-o zi, am cercetat zona din care se îndreaptă în fiecare zi spre şcoală şi m-am gândit că e posibil să locuiască într-una din acele vile mari, semn că face parte dintr-o familie bună (afirmaţie care poate fi susţinută şi de ţinutele ei foarte diversificate), iar băiatul cu care este împreuna va trebui să facă şi el parte dintr-o astfel de familie, ceea ce face potrivirea noastră imposibilă.

În vinerea următoare am aşteptat-o pe o bancă, în depărtare i-am recunoscut silueta şi am început să mă îndrept spre Ea. Eram hotorât să închei odată pentru totdeauna povestea asta. Venea cu o prietenă. Aproprindu-mă, le-am văzut mergând zâmbitoare, dar această expresie de veselie a dispărut de pe faţa lor când m-au văzut pe mine, mai ales de pe faţa Ei, fiind înlocuită cu una gânditoare, lăsându-şi capul în jos, în timp ce fata de alături mă cerceta timid. M-am enervat din cauza acestei plecăciuni, simţeam că lupt în hazar. Eu vroiam să iniţiez un contact direct, măcar din priviri, iar ea îşi ascundea privirea, aşa că mi-am lăsat şi eu capul în jos, mi-am tras gluga, devenind apoi supărat că după atâta timp nici măcar să o văd bine la faţă nu mă lasă.

Sfârşitul de săptămână a venit şi eram hotărât să încep o nouă analiză, una finală, în care să pun fiecare lucru cap la cap, să cercetez amănunţit fiecare detaliu, chiar şi cel mai simplu gest; atunci când îşi acoperea gura cu fularul, de fapt îşi ascundea buzele de mine, iar eu i-am dat acestui detaliu mai multe înţelesuri. Că nu vroia ca eu să o sărut (cât de departe ajungem uneori cu analiza!) şi nu vroia să am nici măcar o închipuire că aş putea să-i sărut vreodată buzele. Acesta era felul ei de a-mi arăta că o dezgust. Prin intermediul acestei analize, am reuşit să-mi creez, mintal, un tablou perfect al ei, observând-o din toate unghiurile, astfel că nu am niciun dubiu că în acea zi în care am văzut acel păr, dar nu şi faţa fetei, Ea a fost persoana care m-a evitat, traversând strada. Dar nu toate mi-au reuşit în această analiză, “Când treci pe lângă mine, pleci capul în jos, chiar şi când nu eşti singură, acum mă eviţi, iar câteodată te uiţi la ce se află în jurul meu, dar niciodată fix la mine. Nu te înţeleg!“

Duminică am fost la un centru social pentru copii şi luând contact cu acest mediu, într-un moment de luciditate, am realizat cât de penibil am fost în tot acest timp. Acei copii se bucură când au ce mânca şi unde să doarmă, pe când eu mă plâng că fata de care îmi place nu vrea să-mi acorde atenţie! Complet penibil. Drama lor este una reală, e peste tot, în orice ţară din lume, trebuie doar să deschizi ochii ca să o vezi. Drama mea nici măcar nu există în realitate, e una imaginară, creată fiind de sensibilitatea mea exagerată şi apoi amplificată de ideile mele extrase din romanele de dragoste. Mi-am dat seama că dacă avem un scop în această viaţă, acela e de a-i ajuta pe cei care au nevoie de noi, să fim buni. Din acel moment nu am mai făcut din a fi fericit un scop şi cum credeam că dragostea îmi va aduce fericire, nu mai urmăream să-mi găsesc dragostea. Dacă se va întâmpla să am parte de aşa ceva, bine, dacă nu, aşa a fost să fie.

Oricum, nu a fost niciodată vorba de dragoste. Ea, văzând că acest joc îmi face plăcere, că e ceea ce mă face să mă trezesc dimineaţă, îmi dă speranţă, m-a lăsat să mă desfăşor, dar a avut grijă să nu facă nicio concesie sufletească în favoarea mea.

Şi până la urmă ce e dragostea? Există? Mulţi spun că da, însă fac numai o afirmaţie, nu o demonstreză. Dragostea e doar voinţa speciei de a perpetua. De ce ne plac poveştile amoroase? Pentru că vedem în ele oamenii care luptă pentru dragostea lor, adică luptă în interesul speciei, care se manifestă în fiecare om, iar noi îndrăgim oamenii care au aceleaşi ocupaţii ca ale noastre.

Într-una din zile mă întorceam liniştit acasă, de la şcoală, ceea ce nu am făcut niciodată, deoarece întotdeauna mă gândeam că s-ar putea să o întâlnesc şi nu ştiam ce să fac, dacă e bine să-i spun sau nu ceva. Am ieşit mai devreme de la ore aşa că m-am aşezat pe o bancă, să citesc, în faţa mea am observat un cuplu de adolescenţi. Fata avea 16 ani, iar el 17 ani, era slab, brunet, genul de băiat care priveşte câteodată încordat ca să pară mai dur. Le-am urmărit jocul, ea vroia să intre în scara, dar el nu vroia s-o lase până nu îl mai sărută încă o dată. După mai multe îmbrăţişări şi giumbuşlucuri s-au despărţit. M-am mirat de câtă sârguinţă pune fata în acele sărutări, era momentul voluptăţii, iar ei au devenit serioşi. Cred că e dragoste, dar e numai forţa naturii care lucrează prin intermediul instinctelor animalice, pretutindeni în mod serios. În tot acest timp mi-am ţintuit privirea asupra fetei. Vroiam să văd ce reacţie va avea băiatul, gândindu-mă la asta ca la o formă de amuzament, iar când s-au despărţit, el privea nedumerit spre mine, deoarece continuam să o urmărez pe fată, dar eu am rămas nemişcat în ceea ce făceam, precum un călugar în faţa ispitei, sigur de credinţa lui. A încercat să riposteze cu o privire încordată, însă şi-a întors capul când şi-a dat seama că nu sunt impresionat de reacţia lui de amorez protector. După câteva clipe, prin faţa mea a trecut Ea, am avut o tresărire de moment, ca atunci când cineva îţi spune de o faptă pe care ai făcut-o odinioară şi pe care tu ai uitat-o, pentru că nu însemna nimic pentru tine şi te minunezi că ai putut să faci aşa ceva, dar în scurt timp o uiţi, fiindcă ţi se pare ca făcând parte dintr-un vis. Vis pe care ţi-l aminteşti câteodată, din întâmplare, dar pe care, după scurt timp, îl uiţi din nou.

Pur şi simplu, nu-mi mai pasă de Ea.