Luni, în timpul orei de română, cu capul pe bancă, încercând să mă izolez de restul, am continuat să visez la Ea. Ascultam muzică, deoarece nu vroiam să-mi pătez visarea cu zgomotul celor din jurul meu. Deja mă vedeam alergând, în timpul pauzei mari, ca să ajung la mica noastră întâlnire de la jumătatea drumului dintre liceele la care învăţăm, însă desigur că eu alerg numai ca să o văd mai repede. Noi suntem mesagerii păcii, cei care am trecut peste prejudecăţi. Nu ne pasă de micile răutaţi dintre elevii liceelor noastre ce se află într-o permanentă concurenţă, pentru bani şi glorie.

Marţi s-a întâmplat ceva aproape special, pentru mine prima oară în viaţă. Am simţit fluturi în stomac sau am crezut că simt. Fiind o premieră, era o senzaţie necunoscută mie. Mai ales că acest eveniment s-a produs în lipsa prezenţei fizice a celeilalte persoane, chiar nu ştiu dacă era vorba de acei fluturi care îţi mişună prin stomac când te îndrăgosteşti de cineva care se află oarecum în jurul tău; eu eram la ora de matematică, nu am găsit pe nimeni special în jurul meu. Am început să compar acea nouă senzaţie cu unele mai vechi. Cea de după o beţie, mai ales când bei numai vin şi simţi în stomac un gol imens care se cere umplut, se asemăna cel mai mult. Dar totuşi, era o diferenţă, golul meu nu mai era unul de natură organică, ca al unui beţiv, ci metafizic aş putea spune, doar prin trăiri sufleteşti îl putea umple, să ofer şi să primesc pentru că pur şi simplu o parte din mine lipsea, era mai adâncit. Baudelaire numea aceast sentiment “dorinţa de a iubi”.

Miercuri, orele începeau de la nouă, însă aveam nevoie de încă o doză din drogul meu favorit, să merg în căutarea Ei. De data asta eram hotărât să aştept până la 8:05 şi chiar peste, nimic nu mai conta, nici măcar frigul acela îngrozitor care mă făcea să mă mişc de pe un picior pe altul. Era aproape 8:00 şi îmi cam pierdusem orice speranţă, stăteam lângă intersecţia unde traversez de obicei. M-am aşezat acolo pentru a avea o vizibilitate mai bună. Niciun copac sau maşină nu putea sta în calea privirii mele, iar dacă va trece pe trotuarul pe care stau eu sau pe celălalt, nu aveam cum să nu o observ. “Trebuie să o observ, să o văd.”

Nu ştiu de ce, dar aveam bănuiala că va alege trotuarul din dreapta, ceea ce s-a confirmat, deoarece la 7:58 şi-a făcut apariţia împreună cu o colegă. Am recunoscut-o imediat după părul şaten şi după poziţia dreaptă în mers. Purta o vestă pe care era desenată un model de cămaşă. Prima oară am crezut că purta chiar una, dar după mai multe priviri îndreptate pe furiş am reuşit să observ că era doar o vestă groasă trasă peste o bluză subţire, protejând-o de frig.

Eram uşor de remarcat, un individ de statură medie care încearcă să se cufunde cât mai mult într-un hanorac. Când a trecut prin dreptul meu, a privit, de pe celălalt trotuar, spre mine sau în direcţia mea; încă nu mi-am dat seama când se uită la mine sau la mediul din jurul meu, dar apoi a întors repede capul, parcă vrând doar să se asigure că eu sunt acolo, o aştept, îmi fac datoria, aşa cum şi-a făcut-o şi ea, doar fiind prezentă la momentul potrivit. Apoi a dispărut, nu aveam deloc intenţia să o urmăresc, nu am văzut niciun scop în asta, vroiam doar să o văd. M-am îndreptat spre liceu, dar când mai aveam vreo două, trei sute de metri de mers, m-am întors. Nu vroiam să stau singur, lângă un geam, şi să aştept ora de matematică. Vroiam să merg, să mă liniştesc, deoarece încă mai simţeam un fior care îmi străbătea tot corpul, astfel că m-am plimbat aiurea pe străzile oraşului.

Vineri. Începusem să mă enervez din cauza unui fapt, nu mai reuşeam să plec din casă la ora 7:32, aşa cum plecam înainte. Plecam cu două, trei minute mai târziu, poate că ajungeam la timp la şcoală, dar ca să o întâlnesc pe ea, trebuia să plec mai devreme, să o aştept, căci ea nu mă aşteaptă pe mine. Pe drum m-am întâlnit cu o fată care îmi trezeşte o oarecare simpatie, în principiu pentru că merge repede. Da, e greu să mai găseşti în ziua de azi o fată care merge repede, mai ales că are şi un stil aparte, practicând dansul sportiv, i s-a imprimat eleganţa în mişcare. S-a oprit la semafor şi am reuşit să o ajung din urmă. După ce a traversat strada s-a întâlnit cu două prietene. „Eşti drăguţă, te plac şi toate cele, dar eşti pe cale să fii depăşită.”, am adăugat o viteză în plus mersului meu şi le-am lăsat cu mult în urmă. Dar urmările nu au încetat să apară, muşchii care urcă de la gleznă spre tibie au început să mă înţepe îngrozitor, abia când am ajuns pe Stradă mi-am redus ritmul paşilor, crezând că nu am să mai pot să merg niciodată. Treceam prin locul unde am întâlnit-o săptămâna trecută, din nou aveam presimţirea că o s-o văd pe celălalt trotuar şi după ce am terminat de cercetat trotuarul acesta, am trecut la celălalt, unde am văzut acelaşi păr şaten, am văzut-o pe Ea, deşi după îmbrăcăminte nu părea să fie, dar după câteva secunde de holbat, nu mai aveam niciun dubiu. Vroiam să trec strada, să ajung în faţa ei şi să o privesc. Între două maşini am găsit un spaţiu liber pentru a traversa. Un taxi venea din partea stângă, era la câţiva metri de mine. Am crezut că îşi va continua drumul, aşa că m-am intercalat între cele două maşini, am făcut un pas în stradă, dar taxiul a întors să parcheze în locul în care stăteam eu. Eram sub influenţa drogului meu şi nu vroiam nici în ruptul capului să renunţ la această luptă, mai ales că Ea începuse să se depărteze, aşa că eram pregătit să fac încă un pas, dar nu mai aveam unde să înaintez, din cauza taxiului care deja începuse manevra de parcare propriu-zisă, iar ca să nu fiu călcat, tot ce mi-a mai rămas de făcut era să pun piciorul în lateral. Am îngânat un „Taxi idiot!” şi m-am întors, dacă eram ceva mai prost îi trăgeam o înjurătură şi poate o lovitură în caroserie, însă ar fi fost inutil şi aş fi pierdut-o complet din vedere pe Ea. Am ocolit o maşină de pe trotuar şi am reuşit să traversez strada, dar Ea trecuse de mult, un contact vizual direct nu mai era posibil. Tot ce mai puteam să fac era să privesc. Spre deosebire de alte zile purta o geacă scurtă de culoarea unui mov închis şi nişte blugi negri, cu o geantă de aceeaşi culoare; nu sunt un fan al geacelor scurte, dar ea a reuşit să îmbine culorile şi astfel încât să nu iasă foarte mult în evidenţă.

Atunci când ne întâlneam pe acelaşi trotuar, privirea mi se oprea imediat pe faţa ei, însă acum, că o văd din altă perspectivă, încep să remarc nişte lucruri noi, cum ar fi silueta ei, de care parcă nu aveam habar înainte sau nu am acordat atenţie acestui fapt. Are o constituţia firavă a corpului, la fel cu cea a unui fotomodel cu o înălţime de 1.65, umeri mici, în concordanţă cu rotunjimile şoldurilor şi picioarelor. Braţele şi le ţine întotdeauna lipite de corp, iar mâinile sunt ascunse în buzunare, doar câteodată îşi mai ţine cu mâna stângă geanta.

După ore, m-am întors singur acasă, aşa că eram liber să-mi fac propriul traseu şi m-am hotărât să merg prin micul parc din faţa liceului Ei, poate o s-o întâlnesc. Pe o bancă de la marginea parcului stătea o fată cu păr şaten, am ridicat privirea să văd dacă e Ea şi am fost surprins să văd o pereche de ochi cenuşii care se uitau la mine, se uitau şi se tot uitau la mine, parcă de veci, iar eu mă tot adânceam în ei, m-am adâncit atât de mult încât nici acum nu ştiu dacă era sau nu Ea, deoarece nu am reuşit deloc să-i disting trăsăturile feţei, iar la un moment dat pur şi simplu nu am mai putut susţine acest contact vizual şi am aplecat capul. Nici măcar Moartea nu te priveşte aşa de direct, iar privirea acesteia nu emană nici pe departe atâta intensitate. Mergând pe aleea din spatele ei, m-am oprit puţin să îi studiez îmbrăcămintea, dar era imposibil, gardul viu îi acoperea o parte din corp, iar părul lung şi drept se răsfira leneş pe spatele ei, acoperând şi ultima parte care îmi putea da un oarecare indiciu, dacă geaca e mov închis, dacă e sau nu Ea. Am plecat, nu puteam să mai îndur o altă privire din partea acelei fete, oricine ar fi fost.

În acea seară, după ce m-am plimbat prin oraş, stăteam pe pat, ascultam un fragment muzical, Méditation, din opera Thaïs, a lui Massenet şi cugetam la existenţa Ei. O dorinţă a început să mă stăpânească, vroiam să-i vorbesc, să o am. Simţeam nevoia să îi spun ceva, orice, o singură silaba dacă îi adresam, eram mulţumit, niciodată nu am mai experimentat o asemenea tânjire după un schimb de vorbe cu cineva. Mi-am dat seama că ar trebui să acţionez, după atâta timp. „Dar cum să procedez?” mă tot întrebam. Până la urmă am reuşit să îmi concep un plan mintal şi primul lucru pe care trebuia să-l fac era să-i atrag atenţia. „Cum?”… „Ah, gata, ştiu! Am să o aştept, iar când o s-o văd apropindu-se am să sar în faţa ei şi am să strig <<Stai!>>.” Elementul surprinză e cel care contează! Deşi mă întreb şi eu care ar fi acela, că o aşteptam sau că după atâta timp aveam de gând să îi spun ceva sau poate strigătul meu de leu care îşi cere drepturile! Apoi am să o întreb dacă pot să vorbesc cu ea un minut, dacă va accepta, ce îi voi spune în continuare? Ce poţi să-i spui unei fete pe care doar o întâlneşti pe stradă? Ce poţi să-i spui astfel încât să nu o sperii? „În niciun caz, să nu încep cu declaraţiile.”

Am încercat să analizez mai multe discuţii care se tot ramificau, luând diverse întorsături şi într-un sfârşit mi-am dat seama că un plan nu are rost, nu aveam cum să planific o discuţie, nu aveam cum să ştiu felul în care vor evolua lucrurile. Puteau să se sfârşească dezastros, să-mi răspundă printr-un nu plin de dispre şi o răbufnire din partea ei, fiind supărată că o tot urmăresc, cerându-mi să încetez, să o las în pace sau puteau să fie ca într-un sfârşit de poveste de dragoste, să-mi arunce de la balcon un buchet de trandafiri roşii.