20.Oct.2009 / Uncategorized / 715 vizualizări /

Această poveste nu e una de dragoste ““ III

A trecut aproape un an de când am observat-o prima oară, iar în ultimele cinci luni nu am văzut-o decât o dată, într-o zi de marţi, după deschiderea şcolii. Trecuseră trei săptămâni de atunci. Lipsa totală a unei apariţii din partea ei m-a împins să formulez o ipoteză, ea a terminat liceul şi nu am să o mai văd niciodată; în acest raţionament m-am bazat pe faptul că marţi avea în mână o sacoşă cadou, pentru dirigintele ei, am presupus eu. Deşi pentru câteva momente această închipuire m-a tulburat, o stare de calm m-a cuprins, deoarece m-am resemnat cu acest gând. Zbuciumul meu de acum încolo nu mai avea rost, considerând că lupt pentru o cauză pierdută şi mai bine îmi păstrez puterile sufleteşti pentru următorul lucru ce va părea real. Sau până la proba contrarie, când voi fi revăzând-o din nou. În această perspectivă, mi-am reproşat totuşi că nu am făcut nicio mişcare categorică anul trecut.

Însă, nu era aşa de uşor să uit totul, să stau cu mâinile în sân şi să aştept ca ea să facă mişcarea. Câteva zile nu am mai căutat-o prin oraş, dar peste o săptămână am început să-mi fac din nou apariţia pe strada Tineretului. Îmi era foarte greu să renunţ la un lucru care mi-a fost centru de oscilaţie un an de zile, dacă nu o mai caut, dacă nu o să mai fac analiză, cum o să-mi umplu timpul liber? M-am plictisit fără să fac nimic, dar de aşteptare tot nu puteam să scap, însă totul părea mai real atunci când mă zbăteam.

Depărtarea de Ea m-a făcut să realizez cât de ridicol sunt atunci când stau nemişcat pe stradă şi o caut din priviri printre celelalte fete. Simţeam că ies imediat în evidenţă, deoarece eu nu făceam parte din acest peisaj. Toată lumea se mişca pe o anumită traiectorie, numai eu am rămas fără traiectorie, lângă un copac. Dar, aşa cum am început să sesizez ridicolul, în mine a luat fiinţă şi un sentiment de nepăsare care continua să mă ţină în loc chiar dacă îmi era jenă de ceilalţi; nici de colegi nu îmi mai păsa, au trecut pe lângă mine, m-au salutat, le-am răspuns, unii nu m-au observat din prima sau nu au crezut că pot fi eu acela, iar de la distanţă, i-am văzut întorcând capul spre mine şi apoi uitându-se miraţi atunci când aveau adevărul în faţa ochilor. Nici ploaia nu mă putea face să mă clintesc din loc, aveam o misiune, nu conta neapărat dacă venea sau nu, însă eu trebuia să ştiu că mi-am făcut datoria sfântă de a o aştepta. Nu puteam să emit pretenţii dacă eu nu mi-am îndeplinit misiunea.

Într-o zi în care aveam ore de la nouă, m-am trezit la şapte ca să fiu acolo în cazul în care trece pe stradă, era ora 7:58, nişte stropi de ploaie au început să lovească frunzele copacilor, elevii deja se adunaseră în clase, iar eu am început să mă îndrept încet spre liceu. După treizeci de metri m-am oprit în loc, încă mai erau speranţe, deoarece mai multe maşini au început să aglomereze strada şi mă gândeam că într-una din ele poate fi Ea care nu a vrut să meargă la şcoală prin ploaie. Am început să cercetez siluetele oamenilor din maşini, iar pe bancheta din spate a unui taxi am crezut că observ silueta ei, dar respectul de sine, acel ultim strop, m-a oprit din intenţia mea de a alerga după taxi ca să văd cine coboară din el. L-am urmărit doar cu privirea, însă am renunţat când am văzut aglomeraţia care se formase în acel loc şi am plecat. Nu înainte să-mi reproşez că nu am aşteptat mai mult în faţa liceului, măcar până la 8:05.

După ore, am văzut acelaşi păr şaten, lung, drept care acoperea o faţă delicată, dar nu ştiam dacă era ea. Aş fi vrut să mă opresc în loc, să o privesc mai bine pe acea fată, dar eram cu nişte colegi şi din dorinţa de a păstra această poveste numai pentru mine, să nu o pătez cu întrebările celorlalţi, nu m-am oprit şi mi-am continuat drumul.

La câteva zile de la acest eveniment am văzut-o din nou. Vineri. Nu speram să o întâlnesc, nici măcar nu am aşteptat-o, deoarece, în drumul meu spre liceu, m-am întâlnit cu nişte colegi şi nu am putut să rămân în urmă fără să dau de bănuit şi nu aveam chef să răspund la întrebările lor. Trecusem de porţiunea de stradă unde ne-am întâlnit până acum, iar eu vroiam să traversez strada spre dreapta, la trecerea de pietoni, dar colegii mei au continuat să meargă înainte, aşa că i-am urmat. După câţiva metri, am întâlnit o fată care avea acelaşi stil vestimentar ca al ei, iar după câţiva paşi m-am întâlnit din nou cu Ea. Nu era deloc schimbată, privea spre mine, însă nu mă privea pe mine, făcea în aşa fel încât eu doar să intru în câmpul ei vizual. “Asta trebuie să însemne ceva.“ mi-am spus mai încolo, findcă întotdeauna se uită în pământ sau spre mine, niciodată nu am văzut-o mutându-şi privirea în partea opusă când eu trec pe lângă ea. Aş fi vrut să întorc capul după ea, ca să fiu sigur de ceea ce tocmai s-a întâmplat, dar în spatele meu era un domn care atunci când am întors capul după prima fata m-a privit aşa cum privesc eu adolescenţii ce se uită după “bunăciuni“, astfel că m-am ferit că fiu şi eu înclus în această categorie. Dar nu în ultimul rând, dacă aş fi întors capul aş fi transformat-o şi pe ea într-una din fetele banale care atrag atenţia băieţilor pe stradă, iar nu vreau ca ea să fie percepută aşa, chiar dacă e vorba de un necunoscut. Cu toate acestea, vroiam să fiu sigur că ea e, aşa că, am traversat strada, am profitat de faptul că m-am depărtat de acel domn şi am întors capul după Ea, dar din cauza maşinilor parcate pe stradă nu am mai observat-o şi presat de gândul că aş putea să fiu călcat de o maşină, am renunţat la această urmărire.

Mai târziu, mă gândeam cu groază ce s-ar fi întâmplat dacă pe drum nu mi-ar fi ieşit în cale acei colegi? Eu aş fi traversat prin locul obişnuit şi aş fi ratat întâlnirea cu Ea, continuând să trăiesc fără speranţă unei revederi, dar acum am speranţa că o s-o mai văd până la sfârşitul clasei a douăsprezecea.

Din acea zi nimic nu a mai fost la fel. Sună cam siropos, dar totul chiar s-a schimbat. Nu mai puteam să scriu. Orice puneam pe hârtie mi se părea fals, extras din altă lume care părea atât de departe de cea în care trăiesc acum. Din punct de vedere intelectual mă simţeam prost, dobitoc, parcă aveam ceva ce mă apasă pe cap, exact ca atunci când te antrezi intens, iar a doua zi ai toţi muşchii încordaţi, deşi nu faci nici cel mai mic efort. În acea noapte nu prea am avut somn, am adormit având privirea îndreptată spre un scaun şi m-am trezit la fel, cu privirea aţintită spre acel scaun, încercând să găsesc un motiv pentru care mă simţeam în acel fel. Sâmbătă am încercat să continui de scris ce am început joi, dar pur şi simplu nu reuşeam că realizez o corelaţie între gândurile de dinainte şi după revederea Ei. Pentru prima oară, am îndrăznit să visez la Ea, mi-am imaginat cum ne-ar sta împreună, ce vom face, ce ne vom spune. Tot weekendul am creat imagini ca să îmbunătăţesc această idilă; una mi-a rămas adânc întipărită în minte, stau pe o bancă, cu mâinile încrucişate în jurul ei, în timp ce ea fumează, capul îmi este rezemat de umărul ei drept şi privesc la fumul de ţigară, simt cum timpul s-a oprit în loc, am trecut deja de substanţă, am devenit un perpetuum mobile ce se hrăneşte şi produce fericire. Am întârziat la ora de informatică, dar nu-mi pasă, simt că dacă aş muri aici, iar pe lumea cealaltă mi s-ar arăta că aş fi devenit cel mai mare om dacă nu muream atunci, nu aş fi regretat deloc că am murit strângând-o pe ea în braţe. Fericirea va fi cea care mă va ucide.