Acesta este un “guest-post” scris de Andrei Ruse, autorul cărţii SONI.

a scrie e cel mai bun trip până când personajul tău (sau toate) ajunge să respire prin tine, să trăiască odată cu tine, în orice ai face. cât am scris la SONI (şi puţin după), am trăit la dublu.

mâncam împreună (adică luam o înghiţitură de ceva, iar în următoarea secundă eram SONI şi aveam cancer la stomac şi îmi calculam timpul rămas), mergeam la baie împreună (unul dintre capitole, referitor la anumite senzaţii reci ale gresiei şi oraşul străin de afară, l-am scris chiar pe capacul de veceu, la laptop). apoi la mare, pe plajă, eram nevoit să nu mă uit doar după femei frumoase, topless, pe care mi le-aş fi dorit, ci şi la bărbaţi, încercând să ghicesc care dintre ei i-ar plăcea SONIei şi de ce.

la nivel mental am devenit bisexual o perioadă. cel mai greu a fost să învăţ să văd un bărbat din perspectiva feminină, să-l accept (şi) ca pe un obiect sexual, să-l pot privi şi scrie despre el cu poftă (yach, acum că-mi amintesc)“¦

uşor uşor, s-au dus naibii jobul, dup-aia câteva plante de care aveam grijă (mă refer la trei bonsai), prietenii, relaţiile de orice fel, netul, proiectele online şi-aşa mai departe. nu-mi mai stătea mintea la nimic.

a trebuit să găsesc un echilibru între aceste două ipostaze, o schizofrenie interioară minunată până la urmă: un pas eu, un pas ea. exemplu: pe stradă, un accident (am şi-un martor). un bătrânel zboară prin aer, lovit de o dacie papuc. am fugit imediat acasă să scriu asta.

şi când nu scriam imediat, rumegam non-stop acţiunile viitoare ale personajului meu. nu aveam nicio secundă de linişte, SONI devenea tot mai vie, tot mai stresantă uneori şi îmi dădea resposabilităţi“¦ să zic paterne?

e ca şi cum ai crea un om din platilină (ce dor mi-e să-mi vâr degetele şi să fac nişte turnuleţe), jucându-te, iar el brusc prinde viaţă. înăuntrul tău.

mi-am băgat atât de tare cancerul în cap încât n-am crezut că voi trece de 2008. ca să fiu şi mai sincer, după aventura cu scrisul, cât redactam (şi eram în focuri) m-aşteptam să-mi vină şi ciclul.

scriam în linişte, ascuns, zile întregi fără nicio urmă de om. în afară de L, care a învăţat că atunci când scriu trebuie să stea în altă cameră şi, dacă se poate, în linişte. într-un fel bizar, a acceptat toate condiţiile mele, şi a avut grijă de toate, să nu am nicio altă problemă în afară de roman. (d-aia îi este şi dedicată cartea. acum, pe a doua ediţie, şi scrie asta“¦ cu toate că m-am ferit de dedicaţii – scuzaţi cacofonia – toată viaţa).

la câteva zile mai ieşeam întâmplător din casă şi viaţa oamenilor era la fel de obişnuită, seacă, habar nu aveau ce era în interiorul meu. beam bere pe motoare cu Cosmin (Dragomir) sau cu Răzvan (Ţupa), tăceam sau dădeam din cap aprobator la tot ce spuneau, în timp ce eu îmi construiam capitole întregi. restul“¦ era tăcere.

uneori îmi făceam creierii zdrenţe (înţelege fiecare ce vrea), alteori stăteam zile întregi pe ţigări şi apă chioară, ca să fiu lucid şi să îmi autosugestionez frica de moarte.

fiecare zi aducea cu ea un obstacol, mai ales când nu reuşeam să pun pe foaie mai mult de două paragrafe. timpul“¦ presiunea termenului limită, impus de contractul cu editura tritonic, era şi presiunea termenului limită a vieţii personajului meu (ciudată combinaţie, nu?). nu ştiu câţi au observat asta, dar mi-am creat un mecanism care m-a ajutat mult.

apoi m-am ferit cât am putut de mult să scriu ceva literar. să fac literatură. nu există literatură, există doar 7.000 de reviste minuscule în care 14.000 de critici dezbat modul în care s-a folosit complementul direct. genii neînţelese (sau găşti de alcoolici anonimi, care adunaţi, se numesc oameni de cultură), academicieni şi restul“¦ non-stop mă întrebam cum să ajung cu romanul în licee, în cluburi, nu la cenacluri, nu în reviste, păreri pe bloguri şi nu recenzii categorice“¦

(şi ca o paralel㓦acum câteva săptămâni, Miruna Vlada, o poetesă bună de altfel, îmi spunea într-un comentariu că am exagerat cu promovarea cărţii, iar oamenii consacraţi din literatură mă vor taxa. este semnul că sunt pe drumul cel bun, mi-am zis atunci, acum sunt convins de asta.)

nu trebuie să te gândeşti la valori, ai timp ca la 50 de ani (cu riscul de a nu-i apuca, ok) să scrii câte capodopere vrei, care vor schimba sau nu lumea.

crează un personaj cât se poate de comun, trăieşte-l (oricum o să trăiască şi el prin tine), joacă-te cu el (niciodată nu te întreba dacă va ieşi ceva sau nu, un roman bun sau prost, literatură sau proză la kil), creşte-l ca pe un copil, iubeşte-l mai mult chiar decât te iubeşti pe tine şi dup-aia“¦ dă-i drumul în lume şi lasă-l să fie criticat, admirat, judecat şi-aşa mai departe.

tripul s-a terminat. a trecut o jumătate de an. what“™s next?