Nu ştiu despre voi dar eu sunt genul de om care vede destul de rar un film. De fapt sunt genul de om care vede un film când simte nevoia de un film – cel mai adesea o comedie. Şi dacă simt nevoia de un film este clar că de fapt simt nevoia să mă relaxez… şi aici apare o problemă. La TV filme bune de văzut, neîntrerupte de reclame, nu mai există. Rar prind ceva pe HBO. Şi în fond nu degeaba sunt eu “pedepsitul” casei, nu degeaba eu dorm în sufragerie – SUFRAGERIA MEA ARE PLASMÄ‚! Problema e că n-am ce vedea la ea.
În schimb torenţii au toate filmele la care aş vrea şi n-as vrea eu să mă uit. Pac-pac am luat filmul, pac-pac i-am luat şi subtitrare… dar! Citeşte în continuare »
Feed RSS
Twitter
28.02.2010

Nu pot să înţeleg uneori ce este în capul organizatorilor de concerte din România. Săptămâna asta mă sună Răzvan să mă cheme la un concert ce se ţinea la Sala Palatului. Când aud că e vorba de o trupă din cele ascultate în liceu, Ten Years After, una din legendele Woodstockului, mă decid brusc şi aterizez în direcţia corectă. Aveam invitaţii şi fusesem plasaţi undeva la balcoane. Pe mine mă îngrozeşte ideea că m-ar putea prinde un cutremur în locul acela (că tot e la modă să aşteptăm cutremure). Dar mi-am depăşit spaima eschatologică şi m-am pus pe aşteptat. Ce uitasem eu era că în deschidere cânta cineva. Şi rău a fost.
Numele meu este
The Spiderwick Chronicles este un film de copilaşi deşi nu pare a fi de la bun început. Începutul de fapt e chiar freaky dacă te uiţi la film singur, în miez de noapte, în beznă… Totuşi, povestea din spatele filmului e una chiar drăguţă, pe alocuri motivaţională. Pe mine m-a făcut să-mi amintesc că viaţa e mai mult decât ce văd: jeg, tramvaie, cerşetori, clădiri, sentimente, supărări… Ceva este DUPÄ‚ viaţă. Cel puţin asta se întâmplă în film: deşi există case, maşini, oameni, păduri, există şi nişte creaturi invizibile.
The first rule of Fight Club is: you do not talk about Fight Club. The second rule of Fight Club is: you do NOT talk about Fight Club.










