13.Jun.2009 / Uncategorized / 274 vizualizări /

19 ani de la deraiere

Astăzi, 13 iunie, se împlinesc 19 ani de la cel mai odios eveniment din istoria României moderne, mineriada din 1990, cea mai violentă şi infamă dintre toate mineriadele care au avut loc (5 în total).

Originile acestui conflict se regăsesc în regimul comunist şi revoluţia din 1989. România a fost cea mai izolată ţară din blocul comunist european, condusă de un regim autoritar dar dezordonat (în special în ultimii ani) ce nu tolera orice formă de opoziţie. În contrast cu celelalte ţări comuniste, la noi destalinizarea a fost limitată şi întreruptă subit în 1971 după vizita lui Ceauşescu în China. În consecinţă, noi n-am avut o opoziţie adevarată, organizată precum Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria.

Izolarea completă, economia distrusă şi lipsa de opoziţie organizată trebuie considerate când ne amintim de revoluţia din 16-22 decembrie 1989, singura revoluţie violentă, sângeroasă din Europa de Est. În lipsa opoziţiei, puterea a fost acaparată de Frontul Salvării Naţionale, format din membrii PCR “de rangul al doilea”, iar lupte între armată şi forţe loiale vechiului regim (supranumiţi “terorişti”) au avut loc în Bucureşti începând cu 22 decembrie, înainte de a înceta brusc pe 27 decembrie.

România în urma revoluţiei poate fi comparată cu alegoria peşterii a lui Platon, unde nişte oameni cresc toată viaţa într-o peşteră, iar brusc unul din ei scapă din ea şi ajunge la suprafaţă. După revoluţie a apărut o ţară traumatizată de pe urma probabil celui mai aspru regim comunist din Europa, zbătându-se să se adapteze la noa realitate. Iniţial, atmosfera era triumfătoare. Regimul fusese răsturnat, Ceauşescu era executat. Totul părea posibil.

Şi apoi a venit 1990.

FSN-ul era iniţial menit să fie un guvern provizoriu ce urma să organizeze alegeri libere. N-a fost să fie. FSN s-a transformat în partid politic pe 6 februarie şi a decis să candideze la alegeri. Două proteste împotriva acestei decizii au avut loc în Bucureşti, pe 28-29 ianuarie (după anunţarea deciziei) şi 28-29 februarie. De ambele dăţi, Iliescu s-a adresat populaţiei să vină în capitală să protejeze democraţia. Minerii din Valea Jiului au răspuns la apel, dar de ambele dăţi au ajuns după ce protestele s-au încheiat (dar pe 29 ianuarie au răscolit sediile PNŢCD şi PNL). FSN-ul avea un avantaj nedrept în alegeri: ei moşteniseră controlul asupra mass mediei din perioada comunistă – cu excepţia câtorva ziare, guvernul avea un control complet asupra mass mediei, în special singurul canal de televiziune, TVR. De asemenea, ei au prigonit opoziţia prin arestări ilegale de către fostul aparat securist. În lipsa accesului la media şi a libertăţii de a opera, opoziţia n-a avut o şansă să-şi transmită mesajul către o populaţie care ieşise din peşteră pentru prima oară, traumatizată de comunism şi perplexată de pasul rapid al schimbărilor.

FSN-ul a câştigat alegerile legislative şi prezidenţiale de pe 20 mai 1990, obţinând 66,41% de locuri în Camera Deputaţilor şi 76,47% de locuri în Senat. Iliescu a fost ales cu 85,07% din voturi, comparat cu 10,64% pentru candidatul PNL şi 4,29% pentru PNŢCD.

PNŢCD şi celelalte partide de opoziţie au organizat o demonstraţie pe 22 aprilie 1990 în Piaţa Aviatorilor. Protestatarii s-au deplasat în Piaţa Universităţii, unde s-au decis să rămână peste noapte. Numărul lor a crescut rapid, ajungând până la 50.000 la sfârşitul lui aprilie. Ei au declarat piaţa “zonă liberă de neo-comunism” şi au declarat că refuză să părăsească piaţa până când cererile lor vor fi împlinite – respectarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara referitor la interzicerea membrilor nomenclaturii PCR şi ai securităţii să fie activi în politică pe o perioadă de 10 ani, anularea legii controlului televiziunii şi radioului din 1975 şi accesul liber la mass media pentru toţi candidaţii, şi amânarea alegerilor datorită lipsei de resurse din partea opoziţiei.

Iliescu a refuzat să negocieze cu participanţii, numindu-i “golani” şi “huligani” şi acuzându-i de “fascism”, legionarism, ”destabilizarea ţării” şi insulte similare (erau beţi, drogaţi etc.) menite să-i defăimeze. Vorbele sale stângace au reuşit doar să arunce mai multă benzină peste foc. Manifestanţii au preluat ironic insulta preşedintelui şi au început să-şi spună “golani”, iar protestul a fost numit “golaniada”.

După alegeri, protestele au continuat, cu noul obiectiv de a înlătura guvernul FSN. În timpul protestului, sute de personalităţi au avut posibilitatea să se exprime liber în legătură cu situaţia politică de la balconul Universităţii (poreclit “tribuna democraţiei”). În curând, protestul constant a devenit o veritabilă mişcare socială, folosind pe lângă proteste directe şi alte forme de critică la adresa guvernului precum ironia, umorul (manifestate în lozincile utilizate de protestatari) şi greva foamei. În afara studenţilor şi tinerilor manifestanţii veneau din mai multe categorii sociale (intelectuali, foşti participanţi la revoluţie), uniţi de opoziţia faţă de FSN şi uzurparea puterii.

Guvernul s-a folosit flagrant de TVR pentru a discredita “Fenomenul Piaţa Universităţii”, prezentând în mod părtinitor protestatarii ca fiind formaţi exclusiv din figuri suspecte şi, astfel, ilegitime – ignorând complet nucleul adevărat al protestatarilor. Piaţa a fost izolată de poliţie şi forţele militare. Provocări şi încercări de eliberare a pieţii au avut loc în mod repetat, cele de pe 24 aprilie de către poliţie şi pe 30 mai fiind cele mai notabile. Aceste încercări au eşuat, precum şi negocierile între protestatari şi guvern.

Decizia de a “lichida” demonstraţia din Piaţa Universităţii a fost luată de către guvern pe 12 iunie. Represiunea a început la 4:00 dimineaţa pe 13 iunie, poliţia atacând protestatarii şi distrugând corturile din piaţă. Piaţa a fost baricadată şi Institutul de Arhitectură a fost atacat la 5:00, protestatarii fiind bătuţi şi arestaţi. În jurul orei 9:00 grupuri de muncitori au ajuns în piaţă (scandând lozincile acum infame “Moarte intelectualilor” şi “Noi muncim, nu gândim”), iar un conflict direct a izbucnit în jurul orei 14:00 între protestatari (înarmaţi cu cocteiluri Molotov, sticle şi pietre), forţe de ordine şi muncitori (înarmaţi cu bâte, răngi şi alte arme improvizate). Autobuzele poliţiei au fost incendiate, la ordinul generalului Mihai Chiţac. Confruntări violente au avut loc pe parcursul zilei, sediile poliţiei, Ministerului de Interne şi SRI-ului au fost incendiate, şi sediul TVR a fost atacat la ora 18:00, forţând televiziunea să îşi înceteze transmisia. Conform dovezilor recente, aceste evenimente au fost organizate de guvern pentru a înscena protestatarii şi a avea un motiv să “lichideze” protestul.

Aproximativ 10.000 de mineri din Valea Jiului conduşi de Miron Cozma au ajuns în Gara de Nord la 4 dimineaţa pe 14 iunie. Năvălind în Piaţa Universităţii, reacţia lor a fost sălbatică şi incredibilă. Victimele au fost bătute cu sălbăticie, atât cu părţi ale corpului cât şi cu arme improvizate (răngi, topoare, lanţuri, ciomege), uneori până la moarte. Sediile ziarelor de opoziţie (România Liberă, Dreptea, Expres, revista 22) au fost atacate şi răscolite, minerii luând orice se putea fura. Muzeul Ţăranului Român a fost devastat deoarece era confundat cu sediul PNŢCD. Sediile PNŢCD şi PNL au fost distruse, minerii pretinzând că au descoperit arme, droguri şi valută falsă, printre altele. Unii morţi au avut feţele arse cu acid pentru a nu fi identificaţi.

După “pacificarea” pieţii, minerii au avut frâu liber şi puterea de a transfera haosul pe străzi, unde toţi intelectualii sau oamenii care păreau că sunt intelectuali au fost bătuţi şi arestaţi de Poliţie. Studentele au fost violate. Pe tot parcursul acestor scene înfiorătoare poliţia şi armata au stat deoparte şi nu au intervenit, sau în anumite cazuri au luat parte la represiunea brutală. Distrugerile şi haosul au continuat până pe 15 iunie. După-amiaza, minerii au fost transportaţi în complexul Romexpo, unde Iliescu le-a mulţumit pentru acţiunea vitejească prin care au salvat democraţia. Apoi, au fost încărcaţi în trenuri şi trimişi înapoi în Valea Jiului.

Efectul a fost pur şi simplu o catastrofă. Oficial, mineriada s-a sondat cu 746 răniţi şi 6 decedaţi, dar estimările recente au numărat 188 de morţi (din care 128 au fost îngropaţi în cimitirul militar Străuleşti, conform România Liberă), iar peste 1300 au fost arestaţi abuziv. Ţările străine, anterior solidare faţă de revoluţia anti-comunistă şi care ne-au sprijinit în perioada tranziţiei, au condamnat vehement evenimentul şi au ostracizat România. Asistenţa internaţională a fost întreruptă. Mii de cetăţeni s-au refugiat în străinătate. Dar cel mai rău, mineriada ne-a deraiat din drumul spre democraţie şi ne-a aruncat într-o perioadă nesigură.

Amândoi părinţii mei au trăit în acea perioadă. Mărturia lor este că mineriada a fost mult mai teribilă şi înspăimântătoare decât revoluţia din 1989, dintr-un motiv simplu – mineriada a marcat spulberarea speranţelor de schimbare a ţării. Istoricul Andrei Pippidi a comparat-o cu Kristallnacht din Germania nazistă. În urma represiunii, pe zidul facultăţii de arhitectură a fost scris probabil cea mai bună descriere a evenimentelor – “Piaţa Tien An Men II”.

România a fost doar una din două ţări din Europa unde foştii comunişti au câştigat alegerile de după revoluţie, cealaltă fiind vecina noastră, Bulgaria. Tranziţia a fost lungă şi grea. Deşi Iliescu a fost plasat destul de recent sub acuzaţii de abuz de putere în legătură cu aceste evenimente, stricăciunile persistă şi astăzi. Trebuie să ne punem întrebarea: după 19 ani de la această deraiere catastrofală, România a revenit pe calea cea bună? Sau mai avem de aşteptat mult timp?

Aici este o analiză detaliată a “Fenomenului Piaţa Universităţii”.

Şi aici este un documentar despre mineriadă: