E unul din romanele mele preferate. Pur și simplu nu-l mai puteam lăsa din mână. L-am citit repejor și când am văzut că s-a terminat m-am întristat, căci voiam să citesc din el așa, la infinit.

Inițial nu credeam că o să îmi placă așa de mult. Mi se părea scris prea banal și eram sigură că o să rămân cu un gust amar, de vină fiind faptul că în ultima vreme citisem romane mai complexe, ultimul roman citit fiind chiar ”Umiliți și obidiți” al lui Dostoievski.

Și uite că m-am înșelat. Poate prin această simplitate din început s-a realizat complexitatea romanului. Romanul debutează din perspectiva Ilincăi, prietena cea mai bună a eroinei principale, numită Diana Slavu. Aceasta pare să fie interesată doar de viața Dianei, de marea iubire adolescentină a acesteia, de perioada în care a cunoscut-o, de puternica impresie pe care i-a făcut-o. Îți dă parcă impresia unei obsesii. Aceasta își vedea prietena ca fiind perfectă și nu îi înțelegea alegerile atât de imperfecte. Însă primește caietele – jurnal scrise de Diana și atunci înțelege totul…

E incredibil cum, deși credem că ne cunoaștem între noi, nu e deloc așa. Cu toții acționăm într-un anumit fel, avem o anumită reacție la diverși factori din mediu deoarece suntem influențați de experiențe anterioare. Și în funcție de acestea mai și judecăm celelalte persoane. Noi nu suntem capabili să-i înțelegem pe cei din jur, chiar dacă avem această impresie. Noi înțelegem doar din punctul nostru de vedere, nu și din al lor. Oricât de mult am cunoaște noi o persoană, nu vom ajunge nicicând să o înțelegem cu adevărat. Și chestia asta e destul de tristă, pe mine una mă indispune. Îmi place să cred că știu cât mai multe despre persoanele din jurul meu, încerc să le analizez și să le înțeleg reacțiile. Această carte însă m-a făcut să realizez că nu am cum.

Dar mai bine să revin la roman. Iubitorii de mare vor adora cartea asta cu siguranță. Scriitoarea descrie superb Mangalia și Balcik-ul din punctul de vedere al Dianei. Parcă îți dorești să te duci pe acolo, chiar dacă ai mai fost, numai pentru a revedea locurile prin ochii ei. Simți că parcă e normal să îi găsești acolo pe ea și pe Petre Barbu, respectiv pe Alex și să îi urmărești din umbră, tu știind totul dinainte, simțindu-te ca un autor omnișcient.

După însăși afirmația Cellei Serghi, romanul este strâns legat de propria-i viață și de marea experiență ce a acumulat-o într-un timp destul de scurt.

E romanul vieţii mele, aşa cum a fost, cu eşecurile ei, care mi-au folosit totuşi, fără de care n-aş fi scris. Romanul s-ar fi putut numi, foarte bine, “În căutarea fericirii”.

Un lucru pe care probabil unii din voi nu îl știu este că Cella Serghi era prietenă bună cu marii scriitori Camil Petrescu, Mihail Sebastian și Liviu Rebreanu.

Am ajuns scriitoare pentru că am avut ceva de spus. Sigur, atmosfera în care am trăit, între Camil, Sebastian, a avut un rol. […] Am avut norocul să fiu lansată de scriitori de notorietate. Romanul meu avea o banderolă pe care scria: ”Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian au recomandat editurii acest roman”.

În incheiere, vă ofer ceva ce am găsit pe internet, despre iubirea dintre Cella Serghi și Camil Petrescu.